Retorica, la fel ca limbajul trupului, este un sistem de semnalizare natural. Unora ne este dăruit mai mult, altora mai puţin. Unii avem o capacitate mai mare de convingere, alţii mai puţină. Unii dintre noi o fac prin construcţia lingvistică, alţii prin expresia fizică stârnind încrederea auditoriului, cei mai buni prin ambele. În oricare dintre cazuri, tehnicile respective se pot deprinde. Nu înseamnă că toţi vom convinge pe toţi în viitor. În continuare vor fi cei dăruiţi natural mai mult decât ceilalţi, dar cei nedăruiţi vor putea conceptualiza respectivele metode şi prin urmare vor fi mai puţin vulnerabili la convingeri care să nu fi fost traduse de propria raţiune, iar cei dăruiţi şi care fac din asta o carieră, combinând conştient respectivele metode, vor optimiza propriile rezultate.
Internetul este limbaj. În primul rând limbaj, chiar dacă în sincretism de coduri. Şi, limbaj fiind, pe lângă capacităţile sale estetice, morale, etc. este vulnerabil la viciile curente ale limbajului, în special la acela de a convinge preopinentul să judece sau să procedeze aşa cum n-ar fi făcut-o niciodată lăsat singur, cu alte cuvinte la manipulare.
Desigur că manipularea este un fenomen complex, că are nevoie de anume contexte pentru a fi eficientă, că uneori este chiar pozitivă (să spunem, o propagandă fină contra corupţiei, a semidoctismului - în find, este ceea ce, pe lângă valoarea estetică, aduc piesele lui Caragiale, şi nimeni nu cred să fie contra unei asemenea propagande), dar până una-alta, un minim instrumentar deconstructiv al discursului pe care-l citim ne poate ajuta să vedem: ce anume vrea vorbitorul să credem şi, mai ales, dacă vrea să credem asta prin argumentaţie sau organic, sentimental.
De ce ar fi rău ca un vorbitor să ni se adreseze eminamente organic? Fiindcă cel care vrea să fie crezut şi urmat astfel fie ne dispreţuieşte gândirea şi astfel nu vrea să ne facă părtaşi la o argumentaţie onestă, fie nu are această argumentaţie, punctele pe care le susţine nu se pot susţine sau nu are el instrumentarul necesar şi atunci doreşte să-l urmăm fie într-o credinţă dubioasă, cu neputinţă de demonstrat, fie pe o cale care să ocolească raţiunea, deci să ne facă să gândim-facem ceva contra noastră înşine.
În afară de a face efortul de imaginaţie de a vă gândi la asemenea calupuri luând în consideraţie că fiecare ins astfel "înrămat" are o familie, face dragoste, copii, baie, doarme şi mânâncă, atenţia poate fi foarte utilă dacă o ţinem focalizată pe impersonale. Cine este subiectul frazelor în care "se vrea, se face, se cere, se impune"? De obicei acesta este corolarul generalizărilor, ori că privesc un alt grup care trebuie să ne devină odios la finalul discursului, fie că suntem noi înşine care să ne simţim datori a gândi într-un anume fel.
Internetul este limbaj. În primul rând limbaj, chiar dacă în sincretism de coduri. Şi, limbaj fiind, pe lângă capacităţile sale estetice, morale, etc. este vulnerabil la viciile curente ale limbajului, în special la acela de a convinge preopinentul să judece sau să procedeze aşa cum n-ar fi făcut-o niciodată lăsat singur, cu alte cuvinte la manipulare.
Desigur că manipularea este un fenomen complex, că are nevoie de anume contexte pentru a fi eficientă, că uneori este chiar pozitivă (să spunem, o propagandă fină contra corupţiei, a semidoctismului - în find, este ceea ce, pe lângă valoarea estetică, aduc piesele lui Caragiale, şi nimeni nu cred să fie contra unei asemenea propagande), dar până una-alta, un minim instrumentar deconstructiv al discursului pe care-l citim ne poate ajuta să vedem: ce anume vrea vorbitorul să credem şi, mai ales, dacă vrea să credem asta prin argumentaţie sau organic, sentimental.
De ce ar fi rău ca un vorbitor să ni se adreseze eminamente organic? Fiindcă cel care vrea să fie crezut şi urmat astfel fie ne dispreţuieşte gândirea şi astfel nu vrea să ne facă părtaşi la o argumentaţie onestă, fie nu are această argumentaţie, punctele pe care le susţine nu se pot susţine sau nu are el instrumentarul necesar şi atunci doreşte să-l urmăm fie într-o credinţă dubioasă, cu neputinţă de demonstrat, fie pe o cale care să ocolească raţiunea, deci să ne facă să gândim-facem ceva contra noastră înşine.
În afară de a face efortul de imaginaţie de a vă gândi la asemenea calupuri luând în consideraţie că fiecare ins astfel "înrămat" are o familie, face dragoste, copii, baie, doarme şi mânâncă, atenţia poate fi foarte utilă dacă o ţinem focalizată pe impersonale. Cine este subiectul frazelor în care "se vrea, se face, se cere, se impune"? De obicei acesta este corolarul generalizărilor, ori că privesc un alt grup care trebuie să ne devină odios la finalul discursului, fie că suntem noi înşine care să ne simţim datori a gândi într-un anume fel.
Comentarii
Trimiteți un comentariu