Camerele de chat si sexul sunt doua notiuni inrudite, nu doar ca virtual oriunde oamenii se pot inamora in aceste spatii, ci, mult mai concret, partenerii fie isi descriu unul altuia ceea ce isi imagineaza ca le-ar face in timp ce fiecare se masturbeaza, fie unul scrie o poveste cat mai plina de amanunte "picante" ca sa-si excite audienta. Amorul virtual este de obicei urmat de dragoste la telefon, mai rar de act sexual concret.
Cat de scandalos ar putea parea intr-o societate conservatoare ca cea romaneasca, e mult mai bine de spus lucrurilor pe nume decat de operat prin aluzii (care se poarta si ele prin presa locala cu nesat) si care in general pot duce in cel mai bun caz la o intelegere gresita a faptelor, mai ades la o respingere globala a lor. Majoritatea marilor comunitati pe Web cum este America on Line, Compuserve etc. au deschisa posibilitatea de a organiza astfel de camere oricand de catre utilizatorii lor, utilizatori care o fac si platesc pentru asta. Accesul este deschis atata vreme cat o pereche nu isi creeaza o camera privata.
Robin B. Hamman, in dizertatia sa de masterat "CYBORGASMS An Ethnography of Cybersex in AOL Chat Rooms_files" (University of Essex, Colchester, UK, departamentul de sociologie) propune asimilarea participantilor la o astfel de forma de sex cu definitia cyborg-ului, data fiind dependenta lor prostetica de computer, mai pe urma de telefon. El vede sexualitatea virtuala drept o problema rezultata in urma existentei intr-o societate care nu permite experimentarea sexuala libera, problema care s-ar rezolva intr-o societate libera de astfel de reguli si/sau prejudecati.
Etnografic vorbind descriptia fenomenului este concludenta si probabil macar partial cunoscuta mai tuturor celor care au incercat viata pe Web. Cercetatorul insa nu-si propune sa demonstreze nici asimilarea subiectilor sai definitiei cyborg-ului, nici sa argumenteze de ce in sine cybersexul i se pare o problema sau cel putin un fenomen de conotat automat negativ.
Asimilarea in chestiune e fragila din start. De o parte avem omul arificial, fiinta inteligenta artificiala, obligatoriu creata de o alta specie cel putin la fel de inteligenta, de cele mai multe ori fara capacitate de autoreproducere si fara subiectivitate. De o alta avem fiinta umana care, de-a lungul timpului si-a creat permanent proteze ca o adaptare la mediu (de la tablitele de lut la ochelari, sa zicem, computerele nefiind decat una dintre cele mai recente) fara sa-si puna problema ca ar deveni astfel mai putin naturala, cel putin nu pana in secolul trecut, odata cu mitul lui Frankenstein, fiinta autoreproductiva si atat de mult si natural legata de acest act incat disfuctii in realizarea lui duc la dereglari fizice si psihice dintre cele mai putin expectabile, de inteligenta medie in masa de indivizi si supusa adanc subiectivitatii. La rigoare capacitatea de a-si creea proteze poate fi luata drept dispozitie genetica daca ar fi sa analizam limbajul articulat sub raportul sau cu sistemele de semnalizare pe care le putem intalni in natura la alte fiinte gregare. Egalitatea intre cyborg si omul de Web, cum il numea frumos candva colegul meu de redactie, cade atunci din simpla comparatie a definitiilor.
Sa vedem insa chestiunea mai spinoasa a cybersex-ului (insusi titlul colegului sociolog spune ceva, si anume ca sexul pe Internet ar fi doar o experienta incompleta, un orgasm mai altfel, dar care nu merita deplin numele de sex). Mai intai ar fi de facut o statistica a celor in cauza. Se rezuma ei la experientele mediate tehnic? Sau acestea sunt doar niste add on-uri la realitatea materiala? Sunt convinsa ca doar analiza cantitativa facuta pe esantioane mari ar putea sa raspunda cu deplina onestitate intrebarii.
Pana atunci insa m-as hazarda sa ma bazez pe observatiile mele si sa enumar trei categorii de indivizi: cei foarte tineri care in acest fel practica un sex lipsit de riscuri, isi pacalesc timiditatea naturala si afla foarte multe detalii pe care nu le pot gasi in "Sex for Dummies" si nici nu le pot intreba fara jena in casa sau pe partenerul de amor congener, adultii normali care de obicei cauta sa-si istoveasca un plus de energie si imaginatie care, acumulate, pot duce la crize dezagreabile in cuplul din care fac parte, cateodata chiar in cautare de pereche reala si, in fine, insi handicapati din varii motive, de la cele fizice (inclusiv batranete) pana la cele psihice si care evident au aceasta singura sansa de a re/trai experiente sexuale. Dupa cum vedem doua din trei categorii nu sunt refuzate sub nici o forma de la o viata sexuala concreta.
Sa ne concentram insa pe problema societatii in care traim. Este ea chiar atat de inchistata la experimentul sexual? In Romania poate ca partial s-ar putea pune problema. Exista state fundamentaliste in care sexul este cu adevarat restrictionat foarte dur (dar cati cetateni ai acestor state se pot vedea cu adevarat pe Web?), dar in majoritatea statelor occidentale- ai caror cetateni pot fi si cel mai frecvent gasiti in chat rooms - au atat o politica cat si o mentalitate suficient de deschisa unei vieti sexuale in limite largi normale. Cu alte cuvinte, cei care practica sexul virtual nu pot fi socotiti fara erori vizibile drept refugiatii unei mentalitati limitative.
In plus, ceea ce societatea cere membrilor ei in mai toata lumea libera sunt norme mai degraba de securitate personala decat altceva. Si nu e vorba aici numai de riscul de imbolnavire propriu-zisa, risc care insa sperie cu mult mai mult de cand cu aparitia SIDA, este vorba de uzura fizica si psihica a indivizilor, de grija fata de primogenitura, cerinte la urma urmelor de bun simt. Dorinta de sex este la urma urmelor unul dintre impulsurile vitale care nu ocoleste pe nimeni si depaseste cu mult capacitatea noastra fiziologica, de alta parte insa, psihologic, o data satisfacuta, ea creste disponibilitatea si, nu o data, creativitatea individului.
In fine contractul social al perechii, casatoria, contrazice fundamental dorinta de competitie sexuala, dorinta manifestata la atatea mamifere de-a lungul intregii lor vieti. Nu ca actul in sine ar fi rau, dar vedem in jurul nostru zilnic insi, barbati si femei, plictisiti de a nu mai fi admirati, plictisiti de a nu mai putea cuceri ceea ce demult au cucerit si acum, desigur ca iubesc.
Peste toate acestea, daca atat de spontan indivizii au gasit o cale de a satisface aceste frustrari fara a induce pericole majore pentru ei insisi ori pentru grupul social din care fac parte, trebuie sa consideram lucrul drept o problema care se cere rezolvata? Nu cumva confundam problema cu solutia ei? Si, mai ales, nu cumva tocmai mentalitatea care interzice membrilor societatii sa experimenteze sexual ne face sa tratam ab initio sexul virtual drept un act reprobabil, artificial?
Cat de scandalos ar putea parea intr-o societate conservatoare ca cea romaneasca, e mult mai bine de spus lucrurilor pe nume decat de operat prin aluzii (care se poarta si ele prin presa locala cu nesat) si care in general pot duce in cel mai bun caz la o intelegere gresita a faptelor, mai ades la o respingere globala a lor. Majoritatea marilor comunitati pe Web cum este America on Line, Compuserve etc. au deschisa posibilitatea de a organiza astfel de camere oricand de catre utilizatorii lor, utilizatori care o fac si platesc pentru asta. Accesul este deschis atata vreme cat o pereche nu isi creeaza o camera privata.
Robin B. Hamman, in dizertatia sa de masterat "CYBORGASMS An Ethnography of Cybersex in AOL Chat Rooms_files" (University of Essex, Colchester, UK, departamentul de sociologie) propune asimilarea participantilor la o astfel de forma de sex cu definitia cyborg-ului, data fiind dependenta lor prostetica de computer, mai pe urma de telefon. El vede sexualitatea virtuala drept o problema rezultata in urma existentei intr-o societate care nu permite experimentarea sexuala libera, problema care s-ar rezolva intr-o societate libera de astfel de reguli si/sau prejudecati.
Etnografic vorbind descriptia fenomenului este concludenta si probabil macar partial cunoscuta mai tuturor celor care au incercat viata pe Web. Cercetatorul insa nu-si propune sa demonstreze nici asimilarea subiectilor sai definitiei cyborg-ului, nici sa argumenteze de ce in sine cybersexul i se pare o problema sau cel putin un fenomen de conotat automat negativ.
Asimilarea in chestiune e fragila din start. De o parte avem omul arificial, fiinta inteligenta artificiala, obligatoriu creata de o alta specie cel putin la fel de inteligenta, de cele mai multe ori fara capacitate de autoreproducere si fara subiectivitate. De o alta avem fiinta umana care, de-a lungul timpului si-a creat permanent proteze ca o adaptare la mediu (de la tablitele de lut la ochelari, sa zicem, computerele nefiind decat una dintre cele mai recente) fara sa-si puna problema ca ar deveni astfel mai putin naturala, cel putin nu pana in secolul trecut, odata cu mitul lui Frankenstein, fiinta autoreproductiva si atat de mult si natural legata de acest act incat disfuctii in realizarea lui duc la dereglari fizice si psihice dintre cele mai putin expectabile, de inteligenta medie in masa de indivizi si supusa adanc subiectivitatii. La rigoare capacitatea de a-si creea proteze poate fi luata drept dispozitie genetica daca ar fi sa analizam limbajul articulat sub raportul sau cu sistemele de semnalizare pe care le putem intalni in natura la alte fiinte gregare. Egalitatea intre cyborg si omul de Web, cum il numea frumos candva colegul meu de redactie, cade atunci din simpla comparatie a definitiilor.
Sa vedem insa chestiunea mai spinoasa a cybersex-ului (insusi titlul colegului sociolog spune ceva, si anume ca sexul pe Internet ar fi doar o experienta incompleta, un orgasm mai altfel, dar care nu merita deplin numele de sex). Mai intai ar fi de facut o statistica a celor in cauza. Se rezuma ei la experientele mediate tehnic? Sau acestea sunt doar niste add on-uri la realitatea materiala? Sunt convinsa ca doar analiza cantitativa facuta pe esantioane mari ar putea sa raspunda cu deplina onestitate intrebarii.
Pana atunci insa m-as hazarda sa ma bazez pe observatiile mele si sa enumar trei categorii de indivizi: cei foarte tineri care in acest fel practica un sex lipsit de riscuri, isi pacalesc timiditatea naturala si afla foarte multe detalii pe care nu le pot gasi in "Sex for Dummies" si nici nu le pot intreba fara jena in casa sau pe partenerul de amor congener, adultii normali care de obicei cauta sa-si istoveasca un plus de energie si imaginatie care, acumulate, pot duce la crize dezagreabile in cuplul din care fac parte, cateodata chiar in cautare de pereche reala si, in fine, insi handicapati din varii motive, de la cele fizice (inclusiv batranete) pana la cele psihice si care evident au aceasta singura sansa de a re/trai experiente sexuale. Dupa cum vedem doua din trei categorii nu sunt refuzate sub nici o forma de la o viata sexuala concreta.
Sa ne concentram insa pe problema societatii in care traim. Este ea chiar atat de inchistata la experimentul sexual? In Romania poate ca partial s-ar putea pune problema. Exista state fundamentaliste in care sexul este cu adevarat restrictionat foarte dur (dar cati cetateni ai acestor state se pot vedea cu adevarat pe Web?), dar in majoritatea statelor occidentale- ai caror cetateni pot fi si cel mai frecvent gasiti in chat rooms - au atat o politica cat si o mentalitate suficient de deschisa unei vieti sexuale in limite largi normale. Cu alte cuvinte, cei care practica sexul virtual nu pot fi socotiti fara erori vizibile drept refugiatii unei mentalitati limitative.
In plus, ceea ce societatea cere membrilor ei in mai toata lumea libera sunt norme mai degraba de securitate personala decat altceva. Si nu e vorba aici numai de riscul de imbolnavire propriu-zisa, risc care insa sperie cu mult mai mult de cand cu aparitia SIDA, este vorba de uzura fizica si psihica a indivizilor, de grija fata de primogenitura, cerinte la urma urmelor de bun simt. Dorinta de sex este la urma urmelor unul dintre impulsurile vitale care nu ocoleste pe nimeni si depaseste cu mult capacitatea noastra fiziologica, de alta parte insa, psihologic, o data satisfacuta, ea creste disponibilitatea si, nu o data, creativitatea individului.
In fine contractul social al perechii, casatoria, contrazice fundamental dorinta de competitie sexuala, dorinta manifestata la atatea mamifere de-a lungul intregii lor vieti. Nu ca actul in sine ar fi rau, dar vedem in jurul nostru zilnic insi, barbati si femei, plictisiti de a nu mai fi admirati, plictisiti de a nu mai putea cuceri ceea ce demult au cucerit si acum, desigur ca iubesc.
Peste toate acestea, daca atat de spontan indivizii au gasit o cale de a satisface aceste frustrari fara a induce pericole majore pentru ei insisi ori pentru grupul social din care fac parte, trebuie sa consideram lucrul drept o problema care se cere rezolvata? Nu cumva confundam problema cu solutia ei? Si, mai ales, nu cumva tocmai mentalitatea care interzice membrilor societatii sa experimenteze sexual ne face sa tratam ab initio sexul virtual drept un act reprobabil, artificial?
Comentarii
Trimiteți un comentariu