Îmi imaginez că sînt un cuvînt înţepenit în vîrful peniţei, şi care refuză cu încăpăţînare să se aştearnă pe hîrtie. O picătură de cerneală care refuză să devină semnificant. Să se transforme în urmă. A gestului sau a gîndului, indiferent de legătura dintre ele.
Poate că putem vorbi de criză. De vreo sută şi ceva de ani încoace se vorbeşte despre ea. Eu însumi fac asta, pe urmele altora, mult mai vestiţi decît mine. Putem concepe chiar una triplă (poate că ar trebui şi să ne punem întrebarea ‘de unde predilecţia asta magică pentru cifra trei?’), de o criză a lumii, o criză a poeziei, o criză a poetului.
Pe fiecare putînd-o defini (descrie, de fapt), pe scurt, prin: ceva nu (mai) merge aşa cum trebuie / cum mergea pe timpuri.
În ceea ce priveşte lumea, nu prea avem ce-i face. În ordine poetică, în nici un caz. În ordine practică, iese din cadrul discuţiei noastre.
În ceea ce priveşte poezia, sînt nişte lucruri de discutat. În primul rînd, nu ştim ce e. Există, fireşte, descrieri, unele acceptate aproape unanim, şi pe consensul care stă la baza lor putem pune şi noi o bază. Una dintre acestea clasifică poeţii în inventatori, maeştri, autori, inventatori de mode ş. a. m. d. propune, adică, o ierarhie în raport cu un obiect (nenumit), un fel de terra incognita care trebuie cucerită, îmblînzită, apropriată. O ierarhie similară analogă, să zicem, celei a descoperirii şi colonizării unei lumi noi – descoperitor(i), exploratori, conchistadori, colonişti.
Neştiind ce e, putem cu uşurinţă s-o inventăm. Dacă se mai întîmplă să găsim suficient sprijin ca să ne validăm invenţia (sau avem vocea destul de puternică pentru a-l mobiliza), bravo nouă. Asta ne stabileşte gradul (general, căpitan, soldat) sau modul în care purtăm războiul: sub forma unor asalturi masive de infanterie, atacuri de comando în spatele liniei inamicului, război ‘curat’, chirurgical, cu ajutorul tehnologiei avansate. Sau logistică, intendenţă, manutanţă.
Dar, fiind un joc în care suntem doar un pion (chiar regele sau regina, în şah, nu sînt decît nişte piese în mîna jucătorului), e limpede că nu putem avea o viziune limpede a jocului. Poate fi vorba de un proiect, dar acesta concordă doar parţial cu realitatea; un proiect bun e doar unul adaptabil la o realitate în schimbare.
Mai rămîne ultima formă a crizei. Aceea resimţită de poet. La fel de importantă ca durerea de cap a soldatului înaintea bătăliei. Sau ca scrisoarea în care iubita îl anunţă că s-a măritat cu altul. Adică, lucruri extrem de importante pe plan subiectiv, dar nesemnificative dincolo de acesta. Cu alte cuvinte, în momentul în care (crezi că) nu poţi scrie, e bine să te ciupeşti, să urli, să-ţi pui o oglindă în faţa gurii.
Cum începusem? Că sînt un cuvînt înţepenit în vîrful peniţei, şi care refuză cu încăpăţînare să se aştearnă pe hîrtie?
Poate că putem vorbi de criză. De vreo sută şi ceva de ani încoace se vorbeşte despre ea. Eu însumi fac asta, pe urmele altora, mult mai vestiţi decît mine. Putem concepe chiar una triplă (poate că ar trebui şi să ne punem întrebarea ‘de unde predilecţia asta magică pentru cifra trei?’), de o criză a lumii, o criză a poeziei, o criză a poetului.
Pe fiecare putînd-o defini (descrie, de fapt), pe scurt, prin: ceva nu (mai) merge aşa cum trebuie / cum mergea pe timpuri.
În ceea ce priveşte lumea, nu prea avem ce-i face. În ordine poetică, în nici un caz. În ordine practică, iese din cadrul discuţiei noastre.
În ceea ce priveşte poezia, sînt nişte lucruri de discutat. În primul rînd, nu ştim ce e. Există, fireşte, descrieri, unele acceptate aproape unanim, şi pe consensul care stă la baza lor putem pune şi noi o bază. Una dintre acestea clasifică poeţii în inventatori, maeştri, autori, inventatori de mode ş. a. m. d. propune, adică, o ierarhie în raport cu un obiect (nenumit), un fel de terra incognita care trebuie cucerită, îmblînzită, apropriată. O ierarhie similară analogă, să zicem, celei a descoperirii şi colonizării unei lumi noi – descoperitor(i), exploratori, conchistadori, colonişti.
Neştiind ce e, putem cu uşurinţă s-o inventăm. Dacă se mai întîmplă să găsim suficient sprijin ca să ne validăm invenţia (sau avem vocea destul de puternică pentru a-l mobiliza), bravo nouă. Asta ne stabileşte gradul (general, căpitan, soldat) sau modul în care purtăm războiul: sub forma unor asalturi masive de infanterie, atacuri de comando în spatele liniei inamicului, război ‘curat’, chirurgical, cu ajutorul tehnologiei avansate. Sau logistică, intendenţă, manutanţă.
Dar, fiind un joc în care suntem doar un pion (chiar regele sau regina, în şah, nu sînt decît nişte piese în mîna jucătorului), e limpede că nu putem avea o viziune limpede a jocului. Poate fi vorba de un proiect, dar acesta concordă doar parţial cu realitatea; un proiect bun e doar unul adaptabil la o realitate în schimbare.
Mai rămîne ultima formă a crizei. Aceea resimţită de poet. La fel de importantă ca durerea de cap a soldatului înaintea bătăliei. Sau ca scrisoarea în care iubita îl anunţă că s-a măritat cu altul. Adică, lucruri extrem de importante pe plan subiectiv, dar nesemnificative dincolo de acesta. Cu alte cuvinte, în momentul în care (crezi că) nu poţi scrie, e bine să te ciupeşti, să urli, să-ţi pui o oglindă în faţa gurii.
Cum începusem? Că sînt un cuvînt înţepenit în vîrful peniţei, şi care refuză cu încăpăţînare să se aştearnă pe hîrtie?
Comentarii
Trimiteți un comentariu