lectia de istorie-carol cel mare

Nascut la 2 aprilie 742, Carol cel Mare, fondatorul Imperiului carolingian, a fost rege al francilor din anul 768. În timpul domniei sale a cucerit Italia si a fost încoronat cu titlul de Imperator Augustus de papa Leon al III-lea, pe 25 decembrie 800, într-o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. A fost primul conducator al unui imperiu în Europa occidentala de la prabusirea Imperiului Roman.

Se pare ca Prüm este localitatea în care s-a nascut fiul lui Pepin cel Scurt, din dinastia merovingienilor si al Bertradei, cel care va fi supranumit Carol cel Mare. În anul 768, la moartea tatalui sau, Carol a împartit tronul cu fratele sau, Carloman, care a murit în 771. Carol a domnit apoi singur asupra francilor proaspat trecuti la crestinism, dar care nu renuntasera definitiv la obiceiurile barbare. Asupra statului franc condus de Carol planau mai multe pericole. În Sachsen, nordul Germaniei de azi, se aflau sasii care continuau sa se închine zeilor barbari. În sud, se aflau longobarzii, care aveau conflicte tot mai ascutite cu Biserica, sarazinii din Cordoba îsi declarasera intentia de a se extinde spre est si, în fine, în est, exista pericolul unei invazii avare.

Carol a încercat sa introduca o noua ordine în Europa, nesfiindu-se sa lupte pe mai multe fronturi concomitent. În anul 772 a declansat razboaiele cu saxonii, razboaie care au durat vreme de 32 de ani. Cele 18 campanii împotriva saxonilor au fost caracterizate de o ferocitate extrema din partea ambelor tabere. Saxonii au fost supusi cu greu si obligati sa se crestineze. Pretextul acestor razboaie l-a constituit convertirea saxonilor la catolicism, scopul fiind acela de a alipi teritoriul locuit de acestia (regiunea dintre Marea Nordului si Muntii Harz, respectiv dintre Elba si Rin) la regatul francilor.

În martie 773, legatul papal trimis la curtea sa i-a cerut ajutorul împotriva longobarzilor care traiau în nordul Italiei de astazi si care exercitau o presiune crescânda asupra Romei. Carol a pornit o expeditie militara care s-a prelungit pâna în vara anului 774, reusind sa-l învinga pe Desiderius, regele longobarzilor. Acesta din urma constituise pâna atunci un pericol la adresa lui Carol. Desiderius le daduse adapost celor doi fii ai raposatului Carloman si ai fiicei lui Desiderius. Nepotii puteau revendica tronul francilor, cu atât mai mult cu cât Desiderius îsi propusese sa-i impuna papei Hadrian I sa-i sfinteasca ca regi franci pe cei doi nepoti ai sai. Expeditia lui Carol a zadarnicit acest plan. Carol s-a proclamat la Pavia rege al longobarzilor, recunoscând Roma ca stat de sine statator, sub conducerea papei.

În anul 778, Carol a pornit o expeditie împotriva maurilor din Spania, sub pretextul ca emirul din Saragossa si guvernatorul musulman al Barcelonei i-ar fi cerut sprijinul împotriva emirului Abd ar-Rahman din Cordoba. Carol a cucerit orasul crestin Pamplona, i-a tratat pe crestinii basci ca pe dusmani si a avansat pâna la Saragossa. Carol si-a dat seama ca nu poate cuceri singur Cordoba, aliatii sai din peninsula netrimitându-i ajutoare. În plus, saxonii s-au revoltat împotriva autoritatii france si Carol a fost nevoit sa-si treaca trupele peste Pirinei înapoi în Galia. În timpul retragerii din Spania, ariergarda sa a fost atacata de catre basci. Batalia de la Roncervalles din Navarre a ramas celebra prin moartea eroului Hruodland, cunoscut mai târziu sub numele de Roland.
În anul 795, Carol a trimis o noua armata peste Pirinei. O fâsie din nordul Spaniei a fost cucerita, Barcelona a capitulat, iar Navarre si Asturias au recunoscut suveranitatea franca. Situatia din Pirinei s-a aflat numai partial sub controlul francilor. Abia în 806 acest tinut a fost numit Marca spaniola. Unul dintre rezultatele angajamentului militar al francilor în zona a fost constituirea principatului Andorra. Se spune ca, în 801, pentru a stabili relatii cordiale între arabi si franci, Harun al-Rashid, califul din Bagdad, i-ar fi daruit lui Carol cel Mare un elefant alb.

Între timp, expeditiile lui Carol s-au îndreptat si spre Germania de azi. Tasilo III, printul Bavariei, a cautat fara succes sa pastreze independenta Bavariei printr-o alianta cu longobarzii, care erau deja sub stapânire franca, si cu ducele saxon Arichis II von Benevent, care era interesat de asemenea de o rezistanta împotriva dominatiei france. Aceasta coalitie a fost dezmembrata de franci dupa cucerirea oraselor Capua si Salerno (787). Regiunea din preajma Salzburgului a fost separata de Bavaria devenind provincie bisericeasca subordonata unui episcop catolic. Integrarea Bavariei si Saxoniei în Imperiul franc au fost conditii esentiale pentru alcatuirea de mai târziu a Sfântului Imperiu Roman. Carol a reusit sa opreasca expansiunea slavilor spre vest (789) si sa-i disperseze pe avari (pâna în 805). Carol cel Mare a reusit sa aduca sub conducerea sa teritoriul dintre Vistula si Atlantic, dintre Marea Baltica si Pirinei, aproape toata Italia si o mare parte din Peninsula Balcanica.

În anul 795, a fost ales papa Leon al III-lea, care s-a asigurat de sprijinul lui Carol cel Mare, trimitându-i acestuia, ca protector al Bisericii, cheia de la mormântul Sfântului Petru si stindarde din Roma. Sistemul papal era farâmitat la vremea respectiva de tendintele centrifuge nobiliare, ajungându-se la un conflict deschis în lupta pentru putere între fractiunile nobiliare si papa.
În 799, a avut loc un atentat nereusit asupra papei. Leon al III-lea s-a refugiat la Paderon, sub protectia lui Carol cel Mare. Probabil ca acolo s-a încheiat întelegerea cu papa pentru sfintirea lui Carol ca împarat. În vara anului 800, Carol a pornit spre Roma. Abia la 23 decembrie a ajuns în fata portilor Romei, unde a fost nevoit sa depuna un juramânt de puritate sufleteasca, ce urma sa-l apere de învinuirile nobililor. În ziua de Craciun a anului 800, Carol cel Mare a fost încoronat ca împarat al Sfântului Imperiu Roman. Patriarhul Ierusalimului i-a trimis noului împarat cheile Sfântului Mormânt, recunoscându-l ca ocrotitor al crestinilor. Dupa anul 800, imperiul franc a continuat sa se extinda spre est, determinând o crestere a influentei culturale si politice germane în Europa centrala.





Conflicte cu bizantinii

Împaratul bizantin Nicefor I (802-811) a refuzat sa-i recunoasca titlul de împarat, o solie franca fiind obligata sa se întoarca umilita din Bizant. Conflictul s-a agravat în momentul în care Carol a pretins iar mai apoi a tratat Dalmatia si Venetia ca teritorii ale sale. Nicefor I a raspuns printr-o blocada navala a Venetiei. Pepin, fiul lui Carol cel Mare, a ocupat Venetia, fapt care l-a determinat pe împaratul bizantin sa înceapa tratativele. Se stie ca o solie bizantina a fost primita de Carol la Aachen, în 811, dar nu s-a ajuns la nici un acord între cele doua parti. Un an mai târziu, Nicefor I a cazut într-o campanie militara împotriva bulgarilor. Spre deosebire de predecesorul sau, noul împarat bizantin, Mihail I, a fost interesat de o alianta cu francii, trimitând o solie bizantina la Aachen, prin care a recunoscut oficial titlul de împarat luat de Carol cel Mare, cu conditia ca acesta sa renunte la Dalmatia si Venetia.

“Carol "carturarul”

Carol cel Mare a chemat carturari straini pentru a ridica nivelul scolilor din Franta. Paul Diaconul a fost adus de la Monte Cassino si Alcuin de la York pentru a preda la scoala pe care Carol a organizat-o la palatul regal de la Aachen. Carol a trimis emisari în Anglia dupa carti si profesori. scoala palatului a devenit un centru activ de studiu si copiat manuscrise. Împaratul a învatat latina, dar a continuat sa vorbeasca germana si a facut eforturi uriase pentru a învata sa scrie. "Obisnuia sa tina tablitele sub perna sa, pentru ca în orele libere si îsi obisnuiasca mâna sa formeze litere; dar pentru ca a început aceste eforturi atât de târziu în viata, nu a obtinut mari progrese", afirma Eginhard, cel care a scris "Analele regatului francilor", lucrare în care sunt consemnate cele mai importante evenimente ale domniei lui Carol cel Mare.
Dezvoltarea culturala din ultimul sfert al secolului al VIII-lea si prima jumatate a secolului al IX-lea a ramas în istorie sub numele de "Renasterea carolingiana". Carol cel Mare a sprijinit înfiintarea de scoli episcopale si manastiresti si a invitat la curtea sa cronicari, poeti, gramaticieni, teologi, astronomi, geografi, filozofi si literati renumiti la acea perioada. A facut posibila copierea unor manuscrise antice, printre care scrieri ale lui Cezar, Tit Liviu, Tacit si Vergiliu.



Organizarea statului franc

Statul franc era foarte bine organizat, suveranul exercitându-si autoritatea fie direct, fie prin intermediul "palatului" si al organelor locale. Imperiul lui Carol cel Mare era împartit în comitate, fiecare guvernat spiritual de un episcop sau arhiepiscop, si în probleme laice de un conte. Comitatele de frontiera sau hotarele aveau guvernatori speciali. Pe plan local, reprezentantul puterii era comitele, iar conducatorii provinciilor care aveau o anumita autonomie erau ducii.
Provinciile de granita se numeau marci si erau conduse de margrafi, iar supravegherea organelor locale era realizata de trimisi ai suveranului. Anual era convocata adunarea obsteasca, formata din mari proprietari funciari, comiti, slujitori, vasalii regelui si înalti ierarhi bisericesti. Pe plan local continuau sa existe adunari locale, ale marilor proprietari funciari, având mai ales caracter judiciar.


Carol s-a preocupat de dezvoltarea agriculturii, finantelor, religiei si moralei, dând numeroase legi în aceste domenii. A încurajat comertul, a protejat târgurile, greutatile, unitatile de masura si preturile au fost reglementate, a impus taxe moderate, a reparat si construit poduri noi, râurile au fost deschise navigatiei si a planuit construirea unui canal care sa lege Rinul de Dunare. A mentinut o moneda stabila, dar lipsa aurului din Europa si câteva perioade de decadere a schimburilor au dus la înlocuirea monedelor de aur ale lui Constantin, cu cele de argint.