Sandalele

Pe marginea bordurii o pereche de sandale trona peste pustietate. Strada era goală iar pe trotuar nici un trecător. M-am apropiat suspicios. Starea lor acceptabilă măsluia mişcarea absurdului ghidându-l înafară, către mine. Am observat urmele degetelor lăsate pe folia din piele lipită de talpă. Dintele unei catarame fusese scos, iar celălalt ruginise. Fireşte că mi-am pus o suită de întrebări... de la cine ar fi putut fi proprietara la condiţiile în care aceasta le purtase. Privind mai atent complexitatea manufacturii, am remarcat mai multe pete de sânge pe fâşia albă a muşamalei. Erau uscate şi înegrite de praf. În fiecare dimineaţă pe trotuarul cu pricina se adunau vânzători ambulanţi ce-şi goleau casele pentru câteva zeci de mii de lei. Era o plăcere să te plimbi printre păturile arhipline cu fel de fel de lucruri, unele vechi, neinteresante, altele noi, curioase. O şi mai mare plăcere o gustai privind feţele vânzătorilor iuţi din pricina orei timpurii la care îşi începuseră treaba. Mai toţi fumau şi beau cafea din sticle de plastic cu etichete murdare. Tabloul pe care ţi-l ofereau cu marfa lor arăta ca un colaj chinuit, în care plăcile electronice ale unor aparate moarte se jucau neclintit cu bucăţi de stofă şi lenjerie intimă cavsi-purtată. Dar cine dracu' ar fi vândut nişte sandale pătate cu sânge? Probabil că nimeni. Prin urmare, apariţia lor pe trotuar era doar consecinţa unei întâmplări nemeritate. Am presupus că femeia care le purtase fusese lovită de o mână grea undeva prin apropiere... şi că abandonarea sandalelor acolo trăda fuga înceată a victimei. M-am proptit pe un gard de beton şi mi-am aprins o ţigară în aşteptare. Timp de o jumătate de oră nu s-a întâmplat nimic. Apoi, cu sunete moi, verticale, un cuplu destul de juvenil s-a apropiat de mine. Tânărul împingea un cărucior în care, pe o pătură de un galben strident, se afla un băieţel de câteva luni. Tânăra s-a oprit câteva secunde privind curioasă către sandale. Mi-a aruncat şi mie o ocheadă ca şi cum m-ar fi întrebat ce caut acolo, lângă papucii abandonaţi. Gesturile băieţelului au spus totul... s-au mai degrabă au făcut totul. Şi-a întins mânuţa plină şi, folosindu-se de arătător, a punctat prezenţa sandalelor. Imediat mi-am închis cartea (recitisem câteva rânduri) şi m-am îndepărtat lăsând întrebările să-mi cadă la picioare. Existenţa sandalelor, răsdovedită, devenise de-acum neglijabilă.