Zidul a avut dintotdeauna două funcţii simultane şi contradictorii: apărarea şi închiderea. Comunităţile au fost cele care au ales să se înconjure cu ziduri pentru a-şi asigura securitatea. Familiile s-au retranşat în castele, orăşenii în interiorul fortificaţiilor. Veneţienii, ca şi japoonezii, şi-au făcut din mare un zid mai eficient decât unul de piatră. Împăraţii Romei târzii au încercat în zadar să-şi protejeze imperiul printr-un zid de pământ. Chinezii au reuşit ceva mai bine, ridicând Marele Zid, care trebuia să împiedice, fizic, năvala invadatorilor şi, simbolic, infiltrarea culturilor străine. Comunitatea dintre ziduri, simţindu-se în siguranţă, se poate, până la un punct, dezvolta. Individul singur, înconjurat de un zid, nu este un ocrotit,ci un prizonier care poate, cel mult, evada. Istoria culturală a zidului arată interesante modificări ale ponderilor celor două funcţii ale sale. Zidul securizant, inexpugnabil, al Evului Mediu începe să devină permeabil în perioada Renaşte...
live...smile...think