PUMA zice :
Eu nu am bani să mă îmbrac din Adidas sau Nike. Eu nu îmi permit să dau o sută de mii pentru o bere în cel mai renumit club din oraş. Mie nu îmi cumpără părinţii ultimul tip de telefon mobil. Tot ce am mai de preţ este viaţa mea. Şi nu aş da-o pentru nimic în lumea asta.
Fiţe şi iar fiţe. Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să văd băieţi de clasa a 7-a cu câte un Nokia ultimul tip şi cu un cercel în ureche. Copii care nu ştiu cum se fac banii, care toată viaţa lor au depins de un lucru, de părinţii lor. Cărora dacă le dai 30 de lei te înjură şi-ţi mai cer. Nu e vorba de respect pentru alţii, nu e vorba de a recunoaşte munca altora, e vorba despre pur şi simplu, independenţă. Că.. deeh, libertate are toată lumea, chiar dacă nu toţi au aflat încă.
„Bă, hai să vezi ce telefon şi-a luat Petrică” şi în secunda doi se strâng cu toţii pe lângă el. E trist, e penibil, e poate cel mai urât lucru să aştepţi bani de la ai tăi când vezi că ai potenţialul de a-i face tu.
De ce mâncători de rahat? Care a fost ultima dată când ai ascultat de tine în luarea unei decizii? Când s-a întâmplat ultima dată să treci peste piedicile tuturor frustraţilor şi să-ţi urmezi visele? Oricât de imposibile, irealizabile, de necrezut ar fi fost ele.
În ziua de azi dacă ai tupeul să-ţi impui părerea, fie ea greşită uneori, eşti nesimţit. Dacă taci eşti frustrat. Societatea manipulează cu arma pe care o are mai de preţ. Cu însăşi mintea umană. Am creat o lume în care în loc să fim liberi ne-am întors împotriva noastră şi ne ţinem captivi în propria închisoare.
Ca să fii în rând cu ceilalţi trebuie să mănânci toate rahaturile cu care eşti servit zi de zi. De la mass-media până la şcoală. Nu e vorba de respect, nu e vorba de a fi rebel, ci pur şi simplu trebuie să ai puterea de a nu-ţi refuza nimic. Şi de a lupta. Pentru tot.
Am vrut să subliniez două lucruri: libertatea şi independenţa. Am doar 17 ani şi asta e părerea mea pana acum despre ele.
Eu nu am bani să mă îmbrac din Adidas sau Nike. Eu nu îmi permit să dau o sută de mii pentru o bere în cel mai renumit club din oraş. Mie nu îmi cumpără părinţii ultimul tip de telefon mobil. Tot ce am mai de preţ este viaţa mea. Şi nu aş da-o pentru nimic în lumea asta.
Fiţe şi iar fiţe. Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să văd băieţi de clasa a 7-a cu câte un Nokia ultimul tip şi cu un cercel în ureche. Copii care nu ştiu cum se fac banii, care toată viaţa lor au depins de un lucru, de părinţii lor. Cărora dacă le dai 30 de lei te înjură şi-ţi mai cer. Nu e vorba de respect pentru alţii, nu e vorba de a recunoaşte munca altora, e vorba despre pur şi simplu, independenţă. Că.. deeh, libertate are toată lumea, chiar dacă nu toţi au aflat încă.
„Bă, hai să vezi ce telefon şi-a luat Petrică” şi în secunda doi se strâng cu toţii pe lângă el. E trist, e penibil, e poate cel mai urât lucru să aştepţi bani de la ai tăi când vezi că ai potenţialul de a-i face tu.
De ce mâncători de rahat? Care a fost ultima dată când ai ascultat de tine în luarea unei decizii? Când s-a întâmplat ultima dată să treci peste piedicile tuturor frustraţilor şi să-ţi urmezi visele? Oricât de imposibile, irealizabile, de necrezut ar fi fost ele.
În ziua de azi dacă ai tupeul să-ţi impui părerea, fie ea greşită uneori, eşti nesimţit. Dacă taci eşti frustrat. Societatea manipulează cu arma pe care o are mai de preţ. Cu însăşi mintea umană. Am creat o lume în care în loc să fim liberi ne-am întors împotriva noastră şi ne ţinem captivi în propria închisoare.
Ca să fii în rând cu ceilalţi trebuie să mănânci toate rahaturile cu care eşti servit zi de zi. De la mass-media până la şcoală. Nu e vorba de respect, nu e vorba de a fi rebel, ci pur şi simplu trebuie să ai puterea de a nu-ţi refuza nimic. Şi de a lupta. Pentru tot.
Am vrut să subliniez două lucruri: libertatea şi independenţa. Am doar 17 ani şi asta e părerea mea pana acum despre ele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu