Îmi imaginez că sînt un cuvînt înţepenit în vîrful peniţei, şi care refuză cu încăpăţînare să se aştearnă pe hîrtie. O picătură de cerneală care refuză să devină semnificant. Să se transforme în urmă. A gestului sau a gîndului, indiferent de legătura dintre ele. Poate că putem vorbi de criză. De vreo sută şi ceva de ani încoace se vorbeşte despre ea. Eu însumi fac asta, pe urmele altora, mult mai vestiţi decît mine. Putem concepe chiar una triplă (poate că ar trebui şi să ne punem întrebarea ‘de unde predilecţia asta magică pentru cifra trei?’), de o criză a lumii, o criză a poeziei, o criză a poetului. Pe fiecare putînd-o defini (descrie, de fapt), pe scurt, prin: ceva nu (mai) merge aşa cum trebuie / cum mergea pe timpuri. În ceea ce priveşte lumea, nu prea avem ce-i face. În ordine poetică, în nici un caz. În ordine practică, iese din cadrul discuţiei noastre. În ceea ce priveşte poezia, sînt nişte lucruri de discutat. În primul rînd, nu ştim ce e. Există, fireşte, descrieri, un...
live...smile...think